Colindatul

Adevăratul colindat se desfăşoară în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii se adună în
cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“.

Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste,
darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a
satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia.

Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei,
adunaţi în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile
din faţa casei s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea la
masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva colinde. Numărul
colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează
să le ofere colindătorilor.

Unei singure melodii îi pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laică sau
creştină).

Steaua

De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la
toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.

Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele
din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină
şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele
Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare“; „În oraşul
Vitleem“; „La nunta ce s-a întâmplat“; „Trei crai de la răsărit“.

Capra

Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun pana la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim
personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o
regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în
Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ (din cauza înfăţişării
pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.

Plugușorul

Urare tradiţională la români in preajma Anului Nou, pluguşorul a păstrat scenariul ritualic al
unei invocări magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici
şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug
miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul pluguşorului şi-a
pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai
veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit.

Sorcova

Aparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor.
Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul
căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar surov
(verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de
mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete
magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării,
care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.